A trecut ceva vreme de când ne-a părăsit Gernot Nussbächer. Au vorbit mulți la moartea lui, în multe împrejurări, și de multe ori mi-au venit în minte cuvintele lui Eminescu: Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră… Sigur, Gernot avea orgoliile lui și sunt convins ca i-a plăcut să îi vadă, de acolo de Sus, cum inclusiv bârfitorii lui s-au aliniat la omagiu. Eu am preferat să mă abțin de fiecare dată, deși poate pe mulți i-a nedumerit; dar eu, prin moarte lui, am pierdut un părinte spiritual și un prieten, nu o persoană publică. Durerea a fost a mea, nu a publicului…
Ce a reprezentat Gernot pentru mine? Păi… formarea mea. Profesional, am avut doi oameni care m-au influențat fundamental: Marcel Ciucă și Gernot. Marcel Ciucă (îmi place să cred că prin el, Sacerdoțeanu, căruia i-a fost discipol), mi-a dat rațiunea în arhivistică, într-un mod în care nimeni altcineva nu a făcut-o. Un an cu el, în facultate, mi-a deschis un univers profesional pe care nici acum nu am încetat să îl iubesc și mi-a creat o arhitectură de raționare profesională care mi-a permis să clădesc arhivistic tot ce am făcut, mult, puțin. Gernot, pe de altă parte, s-a legat de același mecanism rațional, și mi-a dat… Ardealul.
Gernot nu era prietenos la prima înfățișare, mai ales dacă era pe grabă. S-au mai „plâns” și alții, mai ales cei care nu au reușit să treacă la următorul nivel. Era forma lui de autoprotecție, nu strica orzul pe gâște. Trebuia să îi meriți timpul pe care ți-l acorda, să demonstrezi asta cu munca și seriozitatea demersului tău. Repet, mai ales dacă avea treabă și era aglomerat. Am reușit să trec acest pas, iar rezultatul a fost că am ajuns la Brașov (că nu e nimic secret: dacă el nu era, dacă dragostea cu care mi-a relevat arhiva Brașovului și istoria Ardealului nu ar fi transmis-o așa cum a făcut-o, nu știu dacă aș fi venit la Brașov). De altfel, Gernot nu era singular în atitudinea asta. Și alți colegi din țară au avut aceeași situație cu magiștrii lor, cu diferența că Gernot, o dată ce considera că ești de încredere, oferea. Nelimitat. Iar oferta asta e cea care l-a făcut celebru și apreciat. Dacă era într-o zi proastă, nu aflai nimic. Dacă avea chef și dacă îl prindea subiectul, era o furtună de idei și surse și informații. Moderată doar de acele mofturi trecătoare, e vorba doar de generozitate și onestitate intelectuală la cel mai înalt grad.
Dincolo de cunoștințe, Gernot m-a cucerit cu rațiunea. Acolo unde alții vorbeau cu „așa se face” sau, imperativ, „așa să faci”, el a oferit întotdeauna o explicație rațională, argumentată. Și nu țin minte să se fi supărat vreodată că am chestionat procedura. În cel mai rău caz, o dădea pe „așa am făcut eu, să facă altcineva mai bine”. Despre el am auzit, de la alții, dar și de la el, că a avut curajul să înfrunte echipele de control de la centru în perioada comunistă, contestând soluțiile date de normativele tehnice, opunându-le soluții raționale și profesioniste. Rațional, însemnând un om care nu știa doar ce face, ci și de ce. Și care își asumă metoda, pentru atingerea scopului.
Gernot m-a oferit o altă imagine a Ardealului istoric. Am crescut citind săptămânal „România Mare”. Facultatea mi-a deschis ochii. Gernot a adus perspectiva minoritară. Audiatur et altera pars… Deși — o mare tristețe și pentru el, dar și pentru mine —, probabil nu voi fi niciodată arhivistul transilvănean ideal, vorbitor de română, maghiară, germană și ceva latină, Gernot a fost cel care mi-a deschis o poartă către mintea și sufletul locuitorilor Ardealului istoric, într-o manieră — revin — rațională, neșovină și cât se poate de „ecumenică”… (pentru atitudinea asta, de altfel, a fost și mai este criticat de unii conaționali, că ar fi fost prea împăciuitorist cu românii…).
Gernot a fost cel care mi-a făcut prima căsuța de email. Da, el mi-a deschis ochii că există internet, el la 60 de ani, eu la 23. A fost cel care mi-a pus pe birou primul calculator „al meu” (21 MB hardul, 1 MB de RAM. 😂 Dar rula MS DOS și FoxPro 2.5!). El mi-a citit primul articol despre arhive electronice și m-a încurajat. Dacă azi mă știu mulți că vorbesc despre arhive electronice, el a fost acolo atunci când mintea mea începea să investigheze domeniul…
Gernot m-a învățat modestia profesiei. Era cheia pentru arhiva locală și cheia locală pentru istoria Ardealului, dar nu și-a ascuns niciodată meseria. A spus mereu că arhivistul este un mediator între document și cercetător. Nu e mai presus de istoric, nu e mai prejos de altă meserie. De asta am rezervele mele când a tot fost prezentat acum doar ca istoric brașovean. Sigur, e istoric pentru că a scris istorie. Dar el nu s-a rușinat că e arhivist, nu a încercat să își ascundă meseria sub titlul de istoric și se prezenta ca arhivist, nu ca istoric. A fost și rămâne cel mai mare arhivist clasic pe care l-a dat Brașovul, mare ca practician și metodolog neoficial, ca înzestrat cu instrumentarul arhivistului clasic (paleografie, diplomatică, sigilografie), ca valorificator. A fost, în epoca de înflorire a arhivisticii românești din anii ’70, unul dintre cei 7 mari arhiviști ai Ardealului – și asta spune multe…
În anii când l-am cunoscut, sub influență religioasă, avea o obsesie cu a fi „smerit”. Greu la un tânăr cu așa ceva… L-am înțeles mai târziu. „Smerenia” îl oprea să disprețuiască explicit nonvalorile sau nepricepuții (printre care eram, în multe, și eu). Refugiul era ironia mușcătoare, dar atât de fină, încât trebuia să îl cunoști bine ca să realizezi ce vrea să spună. „Dar el e filolog” – nu e istoric profesionist, cu respectul profesiei, e un amator care se bagă în seamă. „E plin de intenții bune” era expresia lui pentru ceea ce altul ar fi spus „e prost grămadă”. „Sunt un tip vizual” însemna „nu mă întreba ce înseamnă cuvântul ăsta, că nu ai habar nici măcar să-l citești, deci adu-mi documentul să-l văd!”. Și celebrul „jaaaaaaj, wie schön” = ,,ce tâmpenie amuzantă”…
Gernot m-a dus prima dată în străinătate. Am crescut într-o familie simplă, nu am crezut vreodată că voi ajunge peste graniță. Primul pașaport l-am avut în 2001, atunci când am plecat cu el. Mi-a relevat Budapesta și Viena (dar mai ales Budapesta) ca un ghid plin de dragoste față de obiectul prezentării. Iar dacă alții „vor avea mereu Parisul”, pentru mine minunata Budapestă, cu arhiva și bibliotecile ei, va fi mereu legată de amintirea lui Gernot.
Atunci când a ieșit la pensie, prin 2000, parcă, un contabil, milițian în cuget, dar la putere atunci, care azi nu mai e băgat de nimeni în seamă, i-a aruncat cu dispreț: „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Asta a demonstrat cât de prost era și în calitate de contabil: Gernot putea fi înlocuit, dar cu ce costuri! 3 sau 4 oameni ca să facă ce putea face el. Prin asta a fost Gernot mare: nu prin perfecțiune (nu a fost perfect, nici nu a lucrat perfect), ci prin profesionalismul său, prin anvergura sa de neegalat, prin perspectiva lui.
Gernot a fost ultimul. Ca el nu va mai fi nimeni în Brașov. Și asta nu pentru că s-a sfârșit lumea cu el, ci pentru că lumea s-a schimbat. Modul de formare profesională, exigențele sociale și profesionale sunt altele. Pot veni alți profesioniști, dar nu care să acopere complet amprenta profesională a lui Gernot, sunt absolut sigur de asta. Va putea fi corectat aici, va putea fi depășit dincolo, dar, ca ansamblu, va rămâne unic, în istoria arhivelor și în istoria personală a profesioniștilor cărora le-a fost alături.
Adio, lieber Gernot! Sper să ne revedem cândva în Ceruri, unde, sunt sigur, ne vei deschide tainele arhivelor Raiului așa cum ai făcut-o și cu arhivele pământești.
Mi-e dor de tine.
Bogdan's Archival Blog -- Blog de arhivist 
You must be logged in to post a comment.