Cel mai adesea, când întrebi pe cineva ce este o unitate arhivistică, ți se răspunde prin exemple: un dosar sau un registru.
Greșit.
Esența definiției este că u.a. ocupă o poziție distinctă în inventar. Dar mai scrie și că fiecare volum ocupă o poziție distinctă în inventar.
Deci, dacă avem un dosar constituit pe problemă, care are 20 de volume, u.a. nu e dosarul, ci fiecare volum, care ocupă o poziție distinctă în inventar. La fel la registre.
Deci, u.a. pare a fi deci unitatea fizică de gestiune. Accentul pus pe gestiune, în dauna conținutului, dă un nou argument viziunii gospodărești asupra managementului arhivistic. Pentru că da, teoretic trebuie să spui în cuprins/observații ca e volumul 1…20, dar în realitate lucrezi cu bucăți fizice, indiferent de conținut. Nimic din cotă (adică identificatorul unic) nu indică faptul că e o parte din întreg.
Lucrurile sunt mai interesante la managementul manual al arhivei electronice. Pe un singur DVD poți pune documente care pot reprezenta: 1). O parte dintr-un dosar (împărțit pe mai multe DVD); 2). Un dosar; 3). Mai multe dosare, poate chiar o arhivă întreagă. Unitatea fizică e evident DVD. Ce iei în evidență? Dosarele organizate pe suport sau suportul? Intuitiv, iei dosarul. Dar asta e evidență de conținut, nu e evidență fizică. Deci nu e bine, după normativ.
Mie unuia mi se pare tot mai clar că este nevoie de 2 niveluri de cotare: fizică și de conținut. O singură cotă care să reflecte aspirația „de evidență și de informare” pare tot mai mult o utopie în fața complexității documentare.
Asta desigur, în măsura în care considerăm că arhivistica are și o dimensiune intelectuală și nu una pur gestionară, pentru oameni cu 3 clase.