Despre dreptul de acces la arhive. Glose pe tema zilei

1. SECRETELE

Mare agitație mare în ultima vreme în opinia publică românească despre Arhive. Luptă altfel lăudabilă, pentru principii. Totul a plecat (pentru public, căci în intern probleme sunt de obsedant de mult timp, și de o manieră mult mai puțin delicată, așa, ca la MAI) de la anunțurile privind verificarea și posibila retragere din cercetare a unor dosare, în măsura în care acestea cuprind documente ce pot fi încadrate la „documente clasificate” (știu, un calc lingvistic stupid, la fel de fără o corectă semnificație ca și „Patria a priori”, dar… aia e!). Discuțiile au degenerat, singura dilemă fiind dacă discutăm doar de încălcarea drepturilor utilizatorilor de acces la informații sau de obliterarea istoriei neamului. Ce pare a fi cert însă, pentru mulți, este că discutăm despre o încălcare flagrantă a democrației, ba chiar, după spusele unei persoane ilustre, de (neo)stalinism.

Cred că în realitate e mai banal decât pare. Iar dacă e așa, cel mai trist este modul de exprimare al unor persoane care ar fi trebuit să cunoască lucrurile discutate mai jos, pentru ca le intră (sau le intrau) în fișa postului.

Un pic de istorie

După știința mea, România nu a avut o legislație specifică despre informații clasificate până în 1969. Dar, și până atunci au existat documente secrete. Fondurile arhivistice ale instituțiilor din timpul războiului, de pildă, abundă de documente cu marcaje de secret, strict secret, confidențial etc. Au aceste marcaje vreo legătură cu ceea ce astăzi se consideră, prin lege a fi informații clasificate? Poate că da, poate că nu. Cert este că nu există o echivalare juridică a acestor termeni, iar datul cu părerea nu ține loc de legislație. Iar legislația spune așa:

HG585/Art. 15: Marcarea informațiilor clasificate are drept scop atenționarea persoanelor care le gestionează sau le accesează că sunt în posesia unor informații în legătură cu care trebuie aplicate măsuri specifice de acces și protecție.

Altfel zis, dacă au acel marcaj, există presupunerea că sunt clasificate.

Mai departe, până în 1969/1971, tot felul de instituții, cât se poate de civile, au documente cu marcaje de secret, strict secret, chiar strict secret de importanță deosebită, inclusiv cu numere alocate conform unui tipic ce va fi ulterior codificat legal. Ceea ce înseamnă, probabil, că existau niște reguli interne care circulau și care descriau modul de management al documentelor secrete (nu îmi place termenul de „gestiune”, am mai vorbit cred de el). La nivelul Arhivelor Statului, d.ex., a existat cel puțin un proiect de act normativ care declara drept secrete de stat toate documentele create de instituțiile publice după 23 august 1944…

În 1969 și apoi în 1971/72, apar acte normative publice referitoare la documentele secret de stat. De aici, lucrurile sunt clare pentru oricine, se știe semnificația celor 3 niveluri de secretizare (S, SS, SSID), modul de identificare, evidență etc. Legea 23/1971 este completată de HCM 29/1972, care detaliază procedura de lucru.

În 1996, Parlamentul României emană Legea Arhivelor, care are 2 prevederi interesante:

Art. 5, lit. l) [Arhivele Naționale] asigură aplicarea prevederilor legislației în vigoare în realizarea protecției documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţionale al României, respectiv în apărarea secretului de stat, paza și conservarea acestor documente, atât în timp de pace, cât și la mobilizare sau război.

și celebra anexă 6, care indică termenele de dare în cercetare:

documentele referitoare la siguranța și integritatea națională, după 100 de ani de la crearea lor”.

Util poate de spus este că nici până în prezent nu știu să existe un ghid despre cum ar trebui identificate aceste documente în arhivele deținute de ANR. Interpretarea este la liberul arbitru…

În 2002, același Parlament emană un act normativ, Legea 182, dezvoltată apoi prin HG 585. Cele 2 acte normative abordează mai multe probleme dpdv al modului de management al informațiilor secrete, devenite ”clasificate”. Și sunt multe lucruri discutabile dpdv al teoriei arhivistice, până la urmă, cum ar fi: reînregistrarea documentelor declasificate (d.ex., documente din 1950, reînregistrate ca intrate în 2009), separarea clasificatelor de neclasificate chiar dacă se referă la aceeași problemă, restituirea SSID la emitent (lăsând, practic, fondul destinatarului fără mărturii documentare), aplicarea marcajului de declasificare pe originalul documentelor, neclaritatea (nefericită sau intenționată) ”după declasificare se arhivează sau se distrug” etc. Dar câteva lucruri sunt clare:

Definiții:

L 182/Art. 15:

informații clasificate – informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională…

informații secrete de stat – informațiile care privesc securitatea națională…

Comentariu BFP: este evidentă congruența termenilor din Legea 16 și L 182. La fel, este vizibil că în L 182 regimul de declasificare este mai blând decât cel din L16. Adică, S se declasifică după 30 de ani, SS după 50 și doar SSID după 100, față de Legea arhivelor, care introduce totul la 100 de ani!

Clasificarea:

L 182/Art. 24

(5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

(6) Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informațiile, datele sau documentele referitoare la o cercetare științifică fundamentală care nu are o legătura justificată cu securitatea națională.

Comentariu BFP: Acțiunea se referă la clasificările făcute în baza acestei legi. Prevederile nu se referă la secretizările deja făcute!

Declasificarea:

HG 585/Art. 12

(2) Termenele de clasificare a informațiilor secrete de stat, pe niveluri de secretizare, cu excepția cazului când acestea necesită o protecție mai îndelungată, sunt de până la:

– 100 de ani pentru informațiile clasificate strict secret de importanță deosebită;

– 50 de ani pentru informațiile clasificate strict secret;

– 30 de ani pentru informațiile clasificate secret.

(3) Termenele prevăzute la alin. (2) pot fi prelungite prin hotărâre a Guvernului, pe baza unei motivații temeinice, la solicitarea conducătorilor unităților deținătoare de informații clasificate sau, după caz, a împuterniciților și funcționarilor superiori abilitați să atribuie nivelurile de secretizare.

HG 585/Art. 19

Informațiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.

HG 585/Art.  20

(1) Informațiile se declasifică dacă:

a) termenul de clasificare a expirat;

b) dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare;

(2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informațiilor secrete de stat se realizează de împuterniciții și funcționarii superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituțiilor care coordonează activitatea și controlul măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate, potrivit competențelor materiale.

(3) Emitenții documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menținerii în nivelurile de secretizare acordate anterior și vor prezenta împuterniciților și funcționarilor superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecință.

HG 585/Art.  23

(1) Informațiile clasificate despre care s-a stabilit cu certitudine că sunt compromise sau iremediabil pierdute vor fi declasificate.

Comentarii BFP:

  • norma juridică prevede termenele minime. Mai mult, putând fi prelungite, este implicit că documentele trebuie analizate anterior desecretizării sau prelungirii secretizării și nu discutăm despre o desecretizare din oficiu.
  • în cazul Arhivelor Naționale, care dețin fonduri de la organizații „decedate”, este evident că declasificarea nu se poate realiza decât prin HG
  • accesul utilizatorilor la documente istorice secrete, inclusiv publicarea acestora, sunt caz de „compromitere” a caracterului secret, deci temei pentru declasificare. Din nou, prin procedură de declasificare, nu din oficiu!

”Moștenirea”

HG 585/Art. 18

(1) În termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, deținătorii de informații secrete de stat și secrete de serviciu, stabilite astfel potrivit H.C.M. nr. 19 din 14 ianuarie 1972, vor prezenta persoanelor sau autorităților publice împuternicite să atribuie niveluri de secretizare propuneri privind încadrarea acestor informații în noi clase și niveluri de secretizare, după caz.

(2) Până la stabilirea noilor niveluri de secretizare, informațiile secrete de stat și secrete de serviciu menționate la alin. (1) își păstrează nivelul și termenul de secretizare și vor fi protejate potrivit prezentelor standarde.

Comentarii BFP: Oh, niciun comentariu aici!!!!

***

Aceasta fiind istoria, să ne întoarcem în prezent cu câteva întrebări (și răspunsuri).

Se aplică legislația privind informațiile clasificate la Arhivele Naționale?

Nu știu să existe vreo scutire în legislația privind clasificatele, iar, dpdv al subordonării în cadrul unui minister semi-militarizat, cu atât mai puțin ANR ar putea fi scutite. Deci, da, legislația este aplicabilă. În plus, cumva în ciuda celor indicate în L 16, MAI este Autoritate Desemnată de Securitate, deci declasificările din ANR se fac sub coordonarea M.A.I. (sau a structurii ei specializate).

În plus, art. 30, al 2 din L 16 precizează că nu se dau în cercetare documentele care „privesc siguranța, integritatea teritorială și independența statului român, potrivit prevederilor constituționale și ale legislației în vigoare”. Altfel spus, LAN stabilește clar dependența de alte legi în evaluarea documentelor cu tema respectivă – documente din fondurile istorice.

Se aplică legislația la fondurile istorice deținute?

Atât timp cât informațiile clasificate sunt în administrarea cuiva, regimul lor nu este definit de faptul că sunt istorice sau actuale, că sunt emise sau deținute, ci doar că trebuie administrate corespunzător.

Cine reglementează administrarea secretelor trecute?

Unele opinii exprimate susțin că L 182 nu se poate aplica retroactiv, adică nu ar guverna documentele secretizate anterior. În acest caz, logic, va trebui să aplicăm legile în vigoare la momentul întocmirii acelor informații, adică legea 23/1971 și cele anterioare. Nu sunt sigur că vrem așa ceva…

Dar eu cred că interpretarea nu este corectă. Caracterul secret este dat de conținut. Conținutul are relevanță într-un context. Dacă avem documente secrete despre o bombă nucleară din 1950, acel conținut mai poate fi și astăzi relevant pentru a fi protejat. Dimpotrivă, un SSID de acum o lună poate să nu mai fie relevant azi, să nu mai necesite protecție. Zice norma juridică:

HG 585/Art. 17
(1) Informațiile vor fi clasificate numai în cazul în care se impune protecția acestora, iar nivelurile de secretizare și termenele de clasificare subzistă atât timp cât dezvăluirea sau diseminarea lor neautorizată ar putea prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică sau interesele persoanelor juridice de drept public sau privat.
(2) Supraevaluarea sau subevaluarea nivelului de secretizare a informațiilor și a duratei pentru care au fost clasificate se pot contesta de către orice persoană fizica sau juridica română, în contencios administrativ.

Ca urmare, legislația, în interpretarea mea, se ocupă de a proteja un conținut, nu de a administra o bucată de hârtie. Deci indiferent când ar fi emisă legislația, ea protejează informația cuprinsă și aceasta din urmă trebuie evaluată dacă mai este sau nu protejabilă. Și da, supriză!, măsura poate fi contestată în instanță… (Nu pe FB, nu în petiții online, ci în instanță, care poate interpreta legislația.)

Care este situația ANR?

Având în vedere cele de mai sus, în interpretarea mea ANR are obligația de a proteja, dacă este cazul, informațiile clasificate care ar putea exista în fondurile istorice deținute. Mai mult, AN aveau obligația ca, până în 2003, să fi reanalizat informațiile clasificate din fondurile istorice și să le fi propus spre declasificare. Din câte știu, nu s-a făcut așa ceva… De ce?

Aici avem mai multe probleme, parte subiective, parte obiective (apreciere, desigur, din perspectiva și observațiile mele).

a). În evidențele de preluare ale fondurilor sau chiar în cele elaborate intern de ANR, nu au fost, în majoritatea cazurilor, făcute mențiuni despre existența documentelor secrete. Deci, nu se poate ști ce dosar cuprinde astfel de informații.

b). Aceste documente secrete, în baza regulilor aplicabile odinioară, nu erau separate pe niveluri de secretizare, ci erau grupate pe probleme (soluție bună, cu condiția ca nivelul de clasificare să fie indicat în evidențe). Ca urmare, poți avea un dosar cu 150 de file nesecrete și 1 document SS. Cum îl poți identifica? Cum le poți identifica pe toate, altfel decât prin răsfoirea a sute de mii de dosare?

c). Ca principiu (clar scăpat din vedere de legislația pe clasificate), una este o administrare la nivel de creator, cu un număr relativ limitat de documente, și alta la nivelul ANR, unde există zeci de km de arhivă mai nouă de 100 de ani unde, teoretic, poate apărea, neprevăzut și neanticipat, un document cu o ștampilă de ”secret”.

Având în vedere aceste dificultăți, ANR au rostogolit permanent problema clasificatelor din fondurile istorice, în speranța unei rezolvări miraculoase. Chiar fostul director al ANR, dl Dobrincu, recunoștea că deschiderea din timpul directoratului domniei sale a fost o chestiune de voință. Bun, voința trece, legislația rămâne…

d). Pentru a mai adăuga în dificultate problemei, să reamintim că, în diverse etape, diverși utilizatori au avut acces direct la aceste documente. Comisia Tismăneanu (nu știu exact prin ce artificiu legal – dacă a existat vreunul) a spart o barieră de acces existentă până atunci și, ulterior, pe baza principului precedentului și al egalității de tratament a utilizatorilor, AN a făcut documentele disponibile tuturor. La nivelul bunului simț, este dificil de argumentat de ce alți cercetători astăzi nu ar mai avea acces la aceleași documente care au fost accesibile anterior.

Astăzi. Legea sau bunul simț

Așa cum zice internetul, în urma unui control efectuat de o structură a ministerului s-a descoperit secretul lui Polichinelle — documentele secrete din fondurile istorice nu sunt administrate conform legislației aplicabile. Ce pot face ANR pentru a respecta legislația? Eu văd 2 opțiuni, conform legii:

  • Să întocmească liste cuprinzând fiecare document purtător de marcaje de informații secrete/ clasificate, să examineze în ce măsură informațiile încă mai sunt sensibile, dacă au fost „compromise” prin accesul altor persoane „neautorizate” (în cazul de față, utilizatorii) și să propună creatorilor „vii” sau Guvernului reclasificarea ori declasificarea lor, sau
  • Să promoveze, urmând procedura aplicabilă, un HG care să permită declasificarea în bloc.

Primul caz înseamnă fie închiderea Arhivelor pentru câțiva ani, fie un proces lung și enervant pentru cercetători (și nu doar pentru ei), în care fiecare dosar comandat să fie verificat. În baza acestei verificări, se întocmesc acele liste care, teoretic, vor fi promovate pentru declasificare. Ulterior, dosarele vor fi liber accesibile utilizatorilor. Când? Nu știu. Realist vorbind, poate dura ani: volumul de muncă este enorm, personalul e puțin, încărcarea cu activități este copleșitoare și în prezent. Dar ANR au încercat să evite nemulțumirile, să nu blocheze complet accesul – opțiunea cu verificarea pas cu pas e cea anunțată public, inițial. Efectul a fost însă același – a inflamat spiritele.

Al doilea caz impune identificarea „blocurilor”, tematice sau cronologice. Înțeleg dintr-o știre că se lucrează la nivelul ministerului la o astfel de variantă. Nici aici nu e neapărat ușor, dar sunt soluții. D.ex., e vizibil că între categoriile enumerate în L 182/2002 și cele din HG 19/1972 sunt diferențe, deci cele care nu au mai fost considerate secret de stat după 2002 ar putea intra direct la declasificare. La fel, documentele care au perioadele generale de clasificare expirate. La fel, categoriile care nu se găsesc nici în listele din 1972, nici în cele din 2002. (Să vedem ce suprize ne vor oferi noile legi ale siguranței naționale… 🙂 )

Dar… de ce a fost nevoie de un control și un scandal public pentru a demara o astfel de acțiune? De ce nu s-a concretizat ceva de 20 de ani? Nu știu, dar nu cred că doar AN sunt răspunzătoare pentru această situație.

Concluzii

Așadar, nu este vorba nici de intenția de a încălca un drept al utilizatorilor, nici de ascunderea/ștergerea memoriei naționale. Este vorba despre o procedură greoaie, administrativă, cronofagă și energofagă, care trebuie să consfințească, de formă și de jure, ceea ce se știe de fond și de facto. Nimic altceva decât aplicarea legii. Este aceasta o abordare rigidă? Poate că da. Este o viziune milităroasă asupra legii, care ne amintește de multe bancuri cu cei chemați să o aplice… Dar, exact ca și în cazul lor, la acest nivel legea se aplică, nu se interpretează! Legea se interpretează de instanțe, în orice stat de drept. Ghinion!

Deci, lăsând reacțiile și interpretările, unele de o exagerare și panică rizibile, este vorba de o treabă pe care ANR trebuia să o facă de multă vreme, dar nu a făcut-o sau nu a făcut-o complet. Poate din intenție (până la un moment dat, pentru a ține arhiva închisă), din sentimentul „voinței politice” atotputernice, din superbie profesională etc. — dar niciuna din variante nu ține loc de respectarea legii. Iar respectarea legii, fir-ar să fie, e una din condițiile democrației, cea pe care cred că o apără cei indignați pe Facebook și nu numai.

Poate mai sunt și alte lucruri în spate, despre care nu am cunoștință. Dar, până una alta, dacă pe lege nu ți-ai făcut treaba, nu poți invoca alte scenarii, oricât de plauzibile ar părea.

Părerea mea!

2. DREPTUL DE ACCES LA ARHIVELE PRIVATE

Un comentariu pe FB în contextul drepturilor utilizatorilor (bun, „cercetătorilor”, ca să sune mai sofisticat, deși din perspectiva arhivistului acest statut nu ar trebui să acorde drepturi suplimentare nimănui) de acces la arhivele de la creatori m-a făcut să realizez (din nou) că democrația „e doar pentru căței”. Atunci când e vorba de interesul propriu, legile, regulile, principiile sunt lăsate la o parte, în numele unor pretinse interese înalte, la care respectivii se aliniază. Cum ar fi istoria neamului, care transcede „mofturi” precum proprietatea sau protecția unor informații despre viața privată, de exemplu. Și m-am gândit din nou la ceea ce cred că încă mulți nu concep — exercitarea dreptului de proprietate asupra arhivelor.

La nivel strict teoretic, o arhivă se creează în mod natural, din desfășurarea unei activități. Eu, Vasile, producător de oale de lut, creez arhivă pentru că întocmesc documente ca urmare a unor obligații legale (fiscale, în domeniul muncii etc.) și a diferitelor nevoi operaționale (de a memora sau comunica informații). Dar ele, informațiile, sunt producția mea și proprietatea mea. Dacă eu voi avea o rețetă fantastică, acele documente cuprinzând informații despre modul de producție pot fi vândute pe bani buni. Sau, dacă fac oale de 500 de ani, iarăși, acea arhivă este proprietatea familiei mele și, dacă voi găsi un colecționar bănos, vânzarea sau valorificarea ei (științifică, artistică etc.) poate să îmi aducă o mică avere, prin informațiile deținute, prin caracterul de artefact istoric al documentelor etc.

Lucrurile astea erau binecunoscute în România interbelică, dar a venit naționalizarea, și o grămadă de arhive private au rămas fără stăpân. Ce să facă Statul? Pai, a preluat conceptul sovietic de Fond Arhivistic de Stat, la fel ca în toate celelalte țări socialiste care au experimentat un fenomen similar (distrugem trecutul, dar ce facem cu arhivele lui?!). Acest concept juridic a permis Statului, prin Arhivele Statului, să intervină, să preia și să protejeze arhivele private, extinzând atribuțiile sale de la instituții publice la organizații private. La noi, suplimentar, în 1971/1974, s-a extins treaba, înglobând și preluând la Arhivele Statului arhive și chiar documente individuale care aveau proprietari „live and kicking”, în numele relevanței pentru istoria neamului și națiunii (de aici, Fondul Arhivistic Național).

Astăzi, în ciuda persistenței conceptului comunist în L 16 (și chiar, cu nuanțe nu întotdeauna lămuritoare, în ultimul proiect de lege a arhivelor), trăim totuși alte vremuri. Și cred că ar trebui să ieșim din această paradigmă a „interesului istoric” ca justificare pentru a avea acces la orice, pentru că istoria (sau scrierea ei…) nu poate ignora dreptul de proprietate. Poți impune ca Stat reguli de păstrare unei Arhive istorice private (și, uneori, îi oferi facilități ca să le respecte), poți să o monitorizezi, dar nu cred că îi poți impune să îți permită accesul. Poți promova (cum face CIA) principiul unui acces cât mai larg la arhive. Dar informația are o valoare și exploatarea acestei valori consider că face parte din exercitarea dreptului de proprietate. Una e să îl obligi să o păstreze, altceva să îi ceri să dea publicului interesat bunul (informația), pe gratis și poate chiar fără limitări.

Așa trăiește lumea în țările pe care le luăm ca model. Poate nu e convenabil, de multe ori, dar face parte din rețetă.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s