Atunci când e bine și la noi… ;)

Se tot discuta în spațiu public cum că ce la noi e interzis, în alte țări e permis, și că ce rău e la noi etc.
Avem însă un contra-exemplu.
Prin 2016, izbucnea în SUA scandalul e-mail-urilor fostului secretar de stat Hillary Clinton. Povestea, aici. În esență, problema era că Mme Clinton a folosit un server de email privat cât era în funcție, și nu contul oficial al MAE american. Astfel, 1). exista suspiciunea ca documente secrete (clasificate) să fi părăsit zona protejată și 2). MAE nu avea în arhivă documentele care îi aparțineau de drept, multe dintre ele fiind pe serverul Mmei.
Ce ne interesează din poveste este desigur, punctul 2. Lucru logic, demnitarul sau funcționarul care lucrează într-o organizație nu are drept de proprietate asupra documentelor organizației, chiar dacă le semnează/întocmește. În spațiul carpato-dunărean, chestia asta s-a hotărât din câte știu prin 1829, când rușii ne-au separat viața privată de cea profesională din administrație, și au zis „#băbăieți, ce se întâmplă la serviciu, rămâne la serviciu”. (cred că era legat și de faptul că #băbăieții începuseră să fie salariați). Dacă e să facem o comparație cu lumea reală, e ca și cum cineva de la o bancă pleacă cu documentele clienților la altă bancă, atunci când își schimbă serviciul. Nu spun că nu se întâmplă, dar sigur e incriminat.
Boon. Ei, în SUA a fost rău, intervenind și NARA (Arhivele Naționale), ca instituție care monitorizează arhivele instituțiilor federale (ca la noi — mă refer la atribuții, desigur…)

Ei, la noi nu e așa de rău ca la ei, asta voiam să spun. Un articol de presă încadrează pe cod penal „fapta” unui ministru, care a cerut acces la email-urile oficiale ale predecesorilor lui. Adică, practic, a cerut acces la arhiva ministerului. Adică exact invers decât în SUA! Ei, ne-ar fi invidiat Mme Clinton, fără îndoială!!!!
La noi, cod penal, zbierete, acuze (la adresa celor de la IT, care i-au dat parola).
Deci, în viziunea „unei părți a presei”, e absolut firesc ca documentele create de un demnitar să nu fie accesibile decât lui, ca memoria instituțională să înceapă și să se termine cu mandatul, alfa și omega… Instituțiile sunt persoane. Ca în Evul Mediu. (Dat fiind că birocrația e născută tocmai ca reacție la sistemul de ev mediu, o fi și viziunea asta parte din lupta împotriva birocrației, mai știi…)
Dilemele mele, însă, ar fi totuși:
1) Ce mama zmeilor de sistem informatic au ministerele noastre, dacă băiatu’ de la IT știe parola ministrului? Curat securitate informatică…
2) De ce nu erau mail-urile alea în arhiva instituției?
3) În mâna cui o sta memoria instituțională a Statului Român? Oare la băiatu’?… O fi bine, o fi rău? O fi de secol XXI?
În rest, dacă o informăm despre condiții, cred ca Mme Clinton s-ar bucura să vină la noi…