Cine e proprietarul documentelor

Am mai scris pe blog (AICI si AICI) despre conceptul de document imprumutat. Adica, document trimis catre o organizatie, cu mentiunea expresa de a fi returnat sau ca va fi pastrat pentru durata de timp necesara executarii unui contract (in cazuyl identificat de mine – fabricarea de produse militare).

Am gasit niste argumentari/dezvoltari foarte interesante in MOOC-ul francez despre emailuri. Inclusiv cu argumente juridice.  Principalele idei:

Trebuie diferentiat intre suport si continut. Ca suport, fiind un bun mobil, cine il poseda e prezumat si proprietar. D.p.d.v. continut, adica intelectual, se disting 2 cazuri. Daca acel continut e doar o descriere sau o informare, generala, fara originalitate, adica nu lasa loc niciunei protectii intelectuale, atunci apartine destinatarului. Daca insa are un continut inovator, o creatie originala sau, pur si simplu, are alt tip de informatie cu acces protejat, atunci continutul este protejat si nu poate fi folosit decat in conditiile emitentului, care este proprietarul de drept.

  1. Raportat la emailurile trimise de pe sistemele de serviciu, discutia merge de la a considera ca tot ce e emis din contul meu profesional (al organizatiei in care lucrez) apartine organizatiei, pana la a accepta ca pot exista si mailuri personale intre cele profesionale. Ideea ferma ca apartine organizatiei pleaca de la faptul ca un email emis de pe un cont de organizatie are potential de a implica organizatia. Una e sa vina un email de la vasile.vasile@yahoo.com, si altceva de la vasile.vasile@bancanationala.ro. Implicand organizatia, acel email  trebuie sa fie controlat, deci arhivabil. Suplimentar, atat timp cat e creat cu mijloacele organizatiei, in timpul programului de lucru se prezuma ca rezultand din activitate, deci apartine organizatiei. Pe de alta parte, se accepta faptul ca se trimit emailuri personale de pe conturile de serviciu. Se poate reclama, in acest caz, ca o verificare a emailurilor de serviciu ar fi o intruziune in corespondenta privata. Pentru astfel de cazuri, se recomanda ca la nivelul fiecarei organizatii sa se intocmeasca coduri de conduita in asemenea cazuri. Cea mai frecventa solutie in Franta (se pare, justificata de o decizie a instantelor) este ca emailurile emise de pe contudi de serviciu dar cu continut personal sa poarte aceasta notificare – “email privat” -, in linia de Subiect. Altfel, organizatia nu ar avea cum sa intervina, de pilda, sa verifice emailurile trimise de un fost angajat, asupra unei activitati in curs (deci, in interesul strict al activitatii proprii).
  2. Pentru cazuri penale, se poate considera atat raspunderea individuala a angajatului care a facut anumite ilegalitati prin emailul de serviciu, dar si raspunderea organizatiei, drept “complicitate”, daca se considera ca I s-au furnizat “penalului” (ca tot e la moda) mijloacele de a actiona ilegal.
  3. despre disclaimer/avertismentul de limita de responsabilitate, juristii francezi considera ca, in dreptul lor (si ma tem ca si in al nostru), textul respectiv nu are nicio valoare si ca este o practica utila la nivelul SUA sau al altor tari de drept cutumiar.

PS: Unul dintre intervenienti, de la Curtea penal internationala, insista ca emailul printat are o valoare nula, neputând demonstra provenienta (prin antet) si integritatea mesajului. Chiar daca il printezi, pastreaza si emailul, in caz de litigiu.)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s