RiC. 1. Introducere

Săptămâna asta am fost la Paris, la ultima ședința a Grupului Expert pentru Descriere Arhivistica a Consiliului International al Arhivelor. Dat fiind ca la sfârșitul lunii mai va fi publicat, pentru comentarii, proiectul modelului conceptual pentru descriere arhivistică, am decis să public, în foileton, și în română, câteva aspecte legate de acest subiect.

Noul model propus poarta numele de „Records in Contexts”, abreviat RiC.

O primă discuție va fi desigur cum să fie pus în română „record”, pentru că „act”, în acest context larg, este prea precis și îngust față de cerințele modelului. Am să îl traduc, provizoriu, ca document, dar cu definiția din model; deci document în sens restrâns, de mărturie, nu în sens larg, de informație consemnată.

Ce nu era bine?

Deși la noi ISADG et Co sunt o intrare recentă și incomplet asimilată (sau deloc, dacă ne gândim că normele lucru în vigoare nu le pomenesc), lucrurile in plan internațional se mișcă și, în urma implementărilor, s-au identificat niște limite ale celor 4 standarde de până acum. Ceva mai elaborat am scris pentru o conferință din slovenia de anul ăsta, dar reiau aici revizuit și adăugit și succint.

ISADG

• Standardul a fost gândit ca să uniformizeze modul de creare a instrumentelor de evidență. Ca urmare, deși structurat, este excesiv de textual, mai ales pentru sistemele informatice.
• Nefiind gândit într-o arhitectură mai amplă, s-a intenționat să fie singurul standard și el cuprinde și date despre creatori, amestecând în felul acesta datele și complicând prelucrarea informatică.
• Elementele de descriere sunt insuficiente pentru a descrie materialul arhivistic în varietatea lui si, mai ales, arhivele electronice.
• Are o serie de neclarități conceptuale (d.ex., amestecă elementele descrierii documentului cu cele de management ale fișei de descriere,)
• Este în mod vădit orientat spre abordarea europeană cu structura pe fonduri și se potrivește mai ales pentru fondurile închise, ceea ce nu îl face foarte flexibil pentru realitățile contemporane.
• Nu sprijină suficient descrierea fondurilor personale și familiale, favorizând fonduri instituționale.
• Regulile de descriere multi-nivel au fost criticate pentru rigiditate (poziție ce se poate regăsi în mai multe articole ale lui Chris Hurley)

ISAARCPF

• Nu are precizie suficientă în descrierea organizațiilor
• Nu are o legătură clară (dpdv al conectării relațiilor) cu ISADG
• Tratează creatorul ca punct de acces, ceea ce e insuficient.

ISDF și ISDIAH

• Sunt clar diferite ca abordare față de iSADG și ISAARCPF, moderne, orientate pe relații, ceea ce le face diferite
• ISDF este un instrument modern, dar insuficient ca elemente pentru a descrie funcțiile și activitățile
• ISDIAH este util, dar e discutabil dacă descrierea unui deținător de arhivă istorică merită un standard distinct.

În plus, s-a constatat că în afară de materiale documentare, creatori și funcții sunt și alte entități care nu au fost băgate în seamă și ar fi trebuit. Mai departe, că toate cele 4 standarde, deși ultimele două au ceva, sunt insuficient orientate spre relaționare între ele, iar ăsta este un aspect vital pentru a releva multiplele contexte ale vieții documentelor și multiplele legături de informație și de regăsire de care ar avea nevoie un utilizator. În acest sens, neclaritățile și caracterul narativ extins al standardelor nu permite valorificarea la maxim a informațiilor în contextul tehnologiilor disponibile, a webului semantic etc.

 

Evident, mulți vor sări cu bucurie în sus să spună că ei au știut ca ICA x 4 sunt de 2 bani și că nu trebuie să ne legăm la cap cu ele. E problema lor. Ideea este că ceea ce se pregătește nu doar că nu anulează ce s-a făcut prin cele 4 standarde, dar le adâncește și dezvoltă, în urma nevoilor identificate. Pe care noi nu le-am descoperit, pentru că nu dezbatem nici teoretic, nici practic ceea ce facem. Nu în ultimul rând, lipsa completă de dezbatere pentru regăsirea modernă a informației în arhive în contextul specific (vezi proiectul cu arhiva medievală, o mostră de gândire a anilor 1990) nu avea cum să conducă la noi la „descoperirile” celor din afară.

De ce RIC?

Având în vedere prolemele semnalate în literatura de specialitate, CIA a decis (într-un document redactat chiar la București, în 2011 parcă) îmbunătățirea standardelor. Linia de urmat viza 3 direcții majore:

• Analizarea elementelor de descriere, a glosarului de termeni în vederea uniformizării
• Dezvoltarea unui model conceptual al descrierii arhivistice, care
  • să identifice entitățile de interes pentru arhiviști,
  • să analizeze atributele acestora (elementele descriptive)
  • să furnizeze un model pentru crearea de relații între entități
  • să asigure integrarea descrierilor arhivistice cu informațiile descriptive din alte zone culturale (biblioteci, muzee)

Fundalul conceptual a pornit de la aspectele, relevate în literatura de specialitate, că principiile arhivistice de bază (proveniența și ordinea inițială), deși valide în sine prin valoarea pe care o furnizează în regăsirea, înțelegerea și interpretarea documentelor, nu sunt singurele contexte pe care documentele le posedă sau în care au sens. Exemplele sunt nelimitate: ordinea inițială a unui fond (cea pe care  arhivistul o găsește) nu este neapărat ordinea inițială a creatorului; arhiva a putut fi reorganizată de creator sau deținător, a putut fi reorganizată și de un alt arhivist după preluare. Fiecare din aceste „ordini” poate avea valoare pentru un utilizator, iar descrierea trebuie să permită multiplicitatea și nu unicitatea (ceea ce ISADG nu putea accepta). Ordonarea intelectuală versus ordonarea fizică este un alt exemplu (ISADG prescrie ca ordonarea să preceadă descrierea și ca descrierea să reflecte ordonarea, deci o relație de 1:1). Proveniența, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri și fiecare ,,fel” are dreptul de a fi prezentat, pentru că poate fi de interes pentru un anume utilizator.

Se remarcă așadar că, deși aparent are loc o relativizare a principiilor de baza arhivistice, în realitate are loc o întărire a lor, prin punerea în drepturi a criteriilor indicate, dar care, din varii motive, erau înainte „selectate” de arhivist și impuse utilizatorului. Arhivistul însă nu poate ghici interesele utilizatorului, nici nu are monopolul cunoașterii (motiv pentru care, dintr-un început, s-a renunțat la pertinență ca formă de ordonare a arhivei). Ca urmare, prin furnizarea indiciilor despre contextele în care documentul respectiv a „trăit”, și desigur, folosind tehnica modernă, sunt create premise serioase pentru reconstituiri de contexte diferite, relevante pentru utilizator, indiferent de interesele de cunoaștere pe care le manifestă.

——————————–va urma————————-