Despre sentimentul românesc al fondului arhivistic

Am vrut de multă vreme să scriu despre ,,principiile” ,,românești” de ordonare la nivel de fond (fondare). Am pus ghilimele, pentru ca ele sunt prezentate ca principii generale, deși, în opinia mea, argumentată mai jos, nu sunt. Sau nu sunt toate. Și multe nu sunt valide sau sunt valide într-o cazuistică atât de restrânsă și specifică, încât sunt mai degrabă opinii… Am pus al doilea rând de ghilimele pentru că pe unele nu le-am mai întâlnit nicăieri în literatura arhivistică străină clasică (franceză/engleză), ceea ce nu exclude unele inovații est-europene.

Să lămurim întâi sursele. Le-am auzit prima dată la excelentul curs de arhivistică al lui M. Ciucă, în 1995-1996. M-am dus la origini și într-adevăr, ele sunt menționate și în articolul lui din 1978 și în Tratatul de arhivistică, el fiind responsabil de capitolul respectiv. Având în vedere ce mi-a spus la un moment dat (cum ca la scrierea manualului s-a inspirat și dintr-un manual polonez, care circula prin DGAS într-o traducere) , suspectez și că aici ar fi ceva influențe poloneze din manualul lui Biernat Czeslaw, Problemy archiwistyki wspotczesnej, 1977.

Cu diferite nuanțe, redau mai jos conținutul „principiilor”. Cu aldine – principiile, cu italice – originalul definițiilor (după Ciuca, 1978), Cu scriere normală, comentariile mele.

Principiul provenienței arată că un fond cuprinde documentele create de o instituție sau persoană fizică în urma activității desfășurate. Principiul apartenenței indică faptul că documentele fondului fac parte dintr-un ansamblu de materiale documentare create sau acumulate într-o anumită perioadă de o instituție sau o persoană fizică, iar cel al integrității arată că între documentele unui fond există o unitate organică, constituită după anumite reguli. Principiul valorii are în vedere faptul că documentele unui fond arhivistic trebuie să aibă valoare documentar-istorică.

Principul provenienței este principiul arhivistic universal. Definiția de mai sus însă are o problemă, rezultată din dorință de a permite existența și celorlalte. Principul provenienței nu se limitează la documentele create, ci la totalitatea documentelor, create și primite. Având acest enunț al principiului, „principiul apartenenței” este inutil sau, măcar, nu poate fi principiu: e clar că dacă arhiva cuprinde documente, documentele aparțin de arhivă! E ca și cum ai spune M este mulțimea formată din a, b, c, și apoi să descoperi principiul logic cum ca a aparține de M! Nu e principiu, e raționament logic. Remarc în acest sens și faptul că în Tratatul de arhivistică, se spune că principul provenienței este identic cu principiul apartenenței la fond. De ce să nu folosim denumirea universal acceptată — mister… și asta  mai ales în contextul în care apartenența la fond nu e vreo frază perenă în arhivistica noastră, să poți spune că respecți nu știu ce tradiție…

Principiul integrității aduce în discuție ceea ce Georgio Cencetti (1937) a numit vincolo archivistico, și mai nou, prin eforturile Lucianei Duranti, s-a impus ca „archival bond”. Existența acestei legături nu prea are de-a face însă cu integritatea. Dacă i-am spune principul organicității ar mai avea o logică, deși, mai nou organicitatea asta este în dispută. Remarc însă faptul că în Tratat…, principiul integrității e enunțat sub forma ,,materialele arhivistice create de o instituție trebuie păstrate la aceeași arhivă”. Ceea ce aduce o logică perfectă între denumire și enunț, dar este extrem de discutabil: însăși predarea documentelor permanente dintr-un fond deschis ar încălca această regulă!! Însuși M. Ciucă recunoaște ca, la nivel de depozit, nu se poate aplica, mai ales în condițiile în care ai documente ce necesită condiții specifice de păstrare. Într-un registru filosofic-arhivistic mai înalt, ar putea fi însă considerat o expresie a „custodialismului”. Oricum, nu cred că este corect să fie considerat principiu de ordonare, pentru ca că e mai degrabă regulă de management într-un sistem arhivistic național centralizat (aspect admis și de M. Ciucă). Altminteri, mi-e greu să accept că în orice țară în care regimul arhivistic se supune proprietății acest ,,principiu” poate fi aplicabil. La limită, deci, poate fi considerat principiu de management arhivistic, deși conținutul lui are mari probleme.

Principul valorii spune că „documente unui fond arhivistic trebuie să aibă o valoare care să justifice păstrarea lor”. E un principiu haios, pentru că 1 – e aplicabil doar în contextul în care prin fond înțelegem ce există în depozitul de arhivă istorică nu ce e la creator, pentru că un creator nu creează doar documente de valoare, ci documente de care are nevoie; 2 —fondul e totalitatea documentelor… și nu e dependent de valoarea lor; 3 — vine în contradicție cu ideile (din articolul lui M Ciucă și din Tratat…) după care dacă ai mai puțin de 15-20 u.a., nu poți face un fond…

 

Tot de management arhivistic și nu de ordonare este alt principiu care apare la noi, cel al teritorialității (competenți teritoriale). Așa cum e definit de Ciucă, enunțul spune că ,,orice fond de arhivă trebuie păstrat în locul în care a fost constituit și în care s-a format organic”. Prima observație este că acest principiu (cum se menționează corect și în Tratatul de arhivistică) a fost enunțat internațional cu privire la fondurile de arhivă legate de teritoriile ocupate și pierdute/eliberate ulterior. A fost marea discuție a arhivelor de după WW1 (Austria și statele succesoare), a fost marea discuție a decolonizării din anii 1950-1960. Nu mai caut acum referințele (dar amintesc de excelenta carte a lui Charles Kecskemeti, despre contenciosul arhivistic – în definitiv, omul a fost martor la tot mecanismul asta, deci nu știu cine poate vorbi mai bine decât el despre problemă), însă dacă îmi amintesc corect s-a stabilit că rămân pe loc arhivele de administrare directă a teritoriului (gen apă-canal-gaz-curent), dar nu cele care reflectă administrarea teritoriului de către autoritatea de stat (cei care au condus teritoriul, puterea suzerană). Nu comentez mai mult. Însă, așa cum spune și Tratatul…, la noi i s-a mai dat și o altă dimensiune, adaptat sistemului arhivistic din România. Cum spune M. Ciucă: ,, După acest principiu înseamnă că arhivele create într-un teritoriu dat sînt legate de acest teritoriu și fac parte din patrimoniul colectivității oare locuiește aici”. Desigur că sună bine în contextul unei rețele arhivistice centralizate. Însă e discutabil din cel puțin 2 motive: 1 – la nivel de județ oricum se produce o centralizare (o comună căreia i-ai luat fondul primăriei oricum va resimți o deprivare de resursa arhivistică, deci o centralizare; deci comunitatea nu mai e deservită); 2 – aplicarea acestui principiu pentru firme sau entități care nu sunt legate direct de comunitate (întreprinderi, d. ex., este, în opinia mea, imposibilă (cine mă contrazice, să îmi demonstreze că ING va lăsa arhiva în România când se va retrage în Olanda…).

În fine, ultimul principiu este cel al istorismului: „Arhiviștii străini consideră că în cazul unor instituții ce și-au continuat activitatea în două orînduiri (capitalistă și socialistă în mod deosebit), materialul arhivistic creat de acestea ar trebui să fie împărțit în două fonduri separate și independente”. Arhiviștii străini sunt ăia sovietici. Este un principiu, clar. Dar, e o prostie, nu e arhivistică, e politică. Vai! Mi-a scăpat. Că la fel de prostie e să spui că nu se selecționează nimic până în 1920, când anul acela nu a însemnat nimic pentru arhive… Bun, de ce e prostie și de ce poate fi Ok, într-un anumit context. Pornind de la definiția fondului, orice organizație are un mandat (că tot va deveni element de descriere arhivistică) sau o lege de funcționare. În baza legii, organizația este înființată/desființată/reorganizată. Or, așa cum spuneam și mai demult, este irelevant să încerci să stabilești limitele fondului — de fapt, trebuie stabilești limitele creatorului. Dacă picarea unui regim semnifică și oprirea unei instituții (vezi PCR în decembrie 1989), atunci e clar că se suprapune cu căderea regimului; dacă organizația mai continuă să funcționeze pe aceleași principii, atunci ai același fond. Cât de mare trebuie să fie schimbarea ca să fie un nou fond? E o discuție nesfârșită și cu răspunsuri care au mers până la negarea utilității/pertinenței existenței noțiunii de fond arhivistic. Doar 2 exemple: a exista o judecătorie și înainte de 1952 și după1952, în același teritoriu. Dat fiind că toate legile care au stat la baza funcționării (inclusiv codurile) au fost schimbate, dar funcția de bază (administrarea justiției) a rămas e normal să considerăm judecătoria un singur fond sau nu? La nivelul sfaturilor populare are loc aceeași rupere completă de legislație. Dar, dacă la nivel de localitate, în multe cazuri s-a considerat că sfatul popular e continuatorul primăriei (având aceeași funcție), nu același lucru s-a petrecut pentru preturi (care nu au fost continuate cu raioane) și nici la nivel de prefecturi (care nu au fost echivalate cu sfaturile regionale). Mă rog, nu mai întind aici discuția, ideea e că principul istorismului e o tâmpenie, pentru că aplică reguli istorice exterioare în arhivistică. Or, pentru oricine citește definiția fondului, vede că el nu e legat de evoluția societății, ci de evoluția creatorului; structurile și limitele interne și externe se stabilesc doar în funcție de istoria creatorului, nu de cea a planetei.

Bun, trăgând linia, ce avem?

Principul provenienței = e pe linie cu ce e peste tot în lume. Inclusiv contestarea lui🙂

Principiul apartenenței la fond = fie e doar un enunț logic, nu un principiu, fie e o redenumire inutilă a principiului provenienței. Putem trăi fără🙂

Principiul integrității = în variantă logică, e principiu de organizare a sistemului arhivistic, dar într-un regim arhivistic centralizat și monopolist. În varianta ilogică, dar validă, reflectă principiul organicității documentului de arhivă (pe linie cu ce e în lume, inclusiv contestare).

Principiul valorii = e în contradicție cu definiția fondului, înainte de orice. Poate fi considerat principiu de selecționare, eventual, cu reformulări adânci.

Principiul teritorialității = în context internațional, valabil; în context național, discutabil. Oricum, principiu de organizare a sistemului arhivistic.

Principiul istorismului = stupid. Punctul de fractură între istorie și arhivistică.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s