Am primit acum vreo luna o carte interesanta si clar provocatoare: Scrisul zboara — o intentionata inversare a expresiei vorbele zboara, scrisul ramane. Autorii, reputatii Charles Kecskemeti si Lajos Körmendi, isi propun sa atraga atentia asupra riscului ca, prin trecerea la digital, sa ramanem fara documente istorice…
Cartea este exceptional de bine scrisa, prima parte despre ceea ce este/au devenit in timp arhivele, a doua parte despre instrumentele pe care le au acum arhivistii pentru a administra/arhiva actele si documentele digitale.
Am discutat la Trieste despre carte, atat cu Charles Kecskemeti (caruia ii cunosteam opiniile, mai vechi, despre problema), cat si cu alti colegi. Chiar daca as fi de acord cu argumentatia din carte, asta nu schimba cu nimic pozitia mea, pe care am mai exprimat-o cred, si pe aici: toata istoria (arhivistica) a umanitatii e o cursa spre autodistrugere a scrie mai mult, dar cat mai ieftin si pentru a face informatia mai portabila si usor de regasit. Am plecat de la scrisul pe peretii pesterilor si am ajuns sa scriem pe… nimic (unde e scris ce scriu acum???). Si da, riscul de pierdere a informatiei pe termen lung e major si toti cei care lucreaza in domeniu stiu asta (asa se si explica cresterea exponentiala a proiectelor de realizare a sistemelor conforme OAIS in ultimii ani). DAR NIMANUI NU II PASA!!! Pentru ca singurul cuvant la ordinea zilei e IEFTIN. Or, daca celor care dau banii li se pare ca e mai ieftin sa faci totul electronic si fara hartii (si, pe termen scurt, poate ca asa e, dar si aici e de discutat), se vor implementa doar sisteme IT. Si va si sarcina arhivisticlor, la coada procesului, sa faca acele “documente” sa reziste in timp.
Deci, cartea merita citita si savurata intelectual. Mesajul ei, insa, o predica in desert, din punctul meu de vedere.
Cuprinsul – aici.