Tulburari arhivistice

Am remarcat mai de mult, in niste discutii inter-colegiale, ca procedurile de prelucrare arhivistica din ANR sufera de “perfectionita”. Practic, nu se accepta decat arhive minunate, impecabile, tunse, rase si frezate – lucru care, in practica, e una din cauzele arieratelor in prelucrare, dupa mine. Unele solutii sunt chiar lipsite de bun simt si impun un efort nejustificat sub raportul eficacitatii; practic, faci niste lucruri de dragul de a arata lucrurile frumos si bine, nu pentru ca ar fi vitale in accesibilizarea respectivei arhive.

Pe de alta parte, odata cu ridicarea paturii de pe sectorul arhivistic privat (OEPSA), se poate vedea o reactie diametral opusa: un pragmatism dus la extrem, care incalca uneori orice regula profesionala doar de dragul eficacitatii economiei de efort (am renuntat la eficacitate, pentru ca eficacitatea se refera la atingerea obiectivelor cu minim de resurse; or nu e eficienta arhivistica, ci e eficienta de business, ce se intampla).

Pe de alta parte, ANR isi pastreaza cumva, prin autorizarile pe care le face, o pozitie de autoritate in sistem. Ma intreb insa cat timp aceasta pozitie nu va mai fi contestata,  la nivel de competente profesionale si la nivel de proceduri invechite. Presupun ca pana in momentul in care OEPSA, ca masa critica, se vor dovedi profesionisti si nu doar “legatori de dosare de 300 de file” si cineva va ridica serios problema costurilor pe care le impune respectarea legislatiei arhivistice, asa cum e acuma…
Plus lipsa de raspuns la probleme reale cu care organizatiile se confrunta. Am avut de curand un curs de formare pentru o institutie publica, si pe cuvant ca, daca vorbeam din lege si Instructiuni cursanților, nu le-ar fi fost de folos la problemele lor… Pentru ca viata reala e din ce in ce mai departe de legislația arhivistica…