documente permanente sau….

evergreen

oldies, but goldies 🙂

Istoria incepe… cu mine. Despre teorie si practica arhivistica

Asta va fi o postare incorecta politic.

Cunosc persoane cu care am urmat aceeasi scoala. Pe vremea aia unii dinte noi invatam, altii nu. Dar am ajuns sa lucram in acelasi loc.

Diferenta intre noi e un teanc de carti citite si rumegate in plus. Unii colegi au descoperit arhivistica atunci cand au intrat in serviciu, citind legea arhivelor. Pentru ei – ca si pentru multi alti amatori in ale cititului, daca nu e in lege, nu exista. Daca eu m-am trezit azi, atunci istoria incepe cu mine, nimic din ce s-a scris/intamplat inaintea mea nu exista. Si nu doar ca nu ii poti cnvinge pe cei din afara profesiei ca nu e asa, dar nici inauntru, pentru ca, nu-i asa, eu nu am auzit de asa ceva, ceea ce am citit eu (in esenta, doar o lege, nimic pe langa) nu precizeaza asa ceva.

Putem oare iesi din dilema asta? Cum punem in practica faptul ca exista un set de cunostinte profesionale care nu are cum sa fie vreodata prins in legislatie? Cum putem demonstra, de pilda, faptul ca desi in lege spune ca toate documentele I-I-IUI se inregistreaza, de cand e registratura pe acest pamant efemerele – respectiv documentele care nu au decat o valoare extrem de limitata, gen invitatii, pliante, fluturasi etc. – nu se inregistreaza? Cum poti sa convingi pe cineva ca o arhiva e ceea ce a creat o organizatie si nu un compartiment al ei? Cum poti convinge pe cineva ca arhiva este un bun institutional si nu unul personal, si ca dau la arhiva nu e sinonim cu dau la gunoi? Cum poti convinge pe cineva ca daca legea nu sanctioneaza, nu inseamna ca permite? Cum poti convinge pe cineva ca niste Instructiuni emise in 1996 nu se pot supune unei legi din 2001 (care obliga la publicare in Monitorul Oficial), dar ca sunt totusi valide?

Eu nu am reusit. Dar am acut sentimentul ca in mod normal, absolventii de drept sunt mai destepti decat cei care, chipurile traiesc doar din litera legii, fara a fi juristi, de fapt.