De ce nu susțin retrocedarea arhivelor bisericești

S-a discutat aprins în ultima vreme despre retrocedarea arhivelor către biserici. Guvernul, Arhivele Naționale s-au opus și au apărut acuze de viziuni securistice și comuniste. Am încercat, de mai multe ori, să spun, cu titlu personal, de ce nu cred că e o idee bună această retrocedare, cu argumente pe care le consider cât se poate de  întemeiate. Dar o iesire in mass-media este inevitabil limitata de spatiu si considerente editoriale. Așa că încerc acum să spun de ce nu cred că e bine ca aceste arhive să fie retrocedate.

Și fac asta în ciuda sfaturilor prietenești, cum că îmi risc carierea, că politic e decis, dacă s-a votat e bun votat și că ar fi bine să nu încerc să mă opun deciziilor celor mari. Dar, presupun că încă mai am voie la o opinie, nu-i așa?

1. O problemă de oportunitate

În cadrul elitei politice și religioase maghiare din România există de mult timp  dorința de a promova o astfel de prevedere legislativă, prin care arhive bisericești preluate de Arhivele Statului în timpul comunismului să le fie retrocedate. Promovare care, firește, este dreptul lor, la fel ca orice comunitate de interese într-o societate democratică. În cazul de față, au prins ocazia unei modificări la Legea 16/1996, care viza reglementarea regimului juridic al operatorilor privați de arhivare. De aici și o primă problemă, după mine, a acestui amendament privind retrocedarea – inoportunitatea :

— politica de preluări a unei Arhive Naționale este, peste tot în lume, o decizie la nivel strategic, de nivel național. Ea trebuie discutată la fel ca orice politică publică, dezbătută cu toți factorii interesați. Indiferent ce politică arhivistică ar  adopta Statul Român, cred cu tărie că aceasta trebuie discutată odată cu un proiect coerent de lege a arhivelor și nu ca un amendament la o lege existentă.

— propounerea de reglementare relativa la operatorii privati de arhivare încearcă să răspundă unei nevoie reale, care afectează poate milioane de oameni și sute de mii de cazuri. Reglementarea  activității operatorilor privați ajută la eliminarea pseudo-profesioniștilor de pe piață, la profesionalizarea celor cu intenții serioase, vine în ajutorul lichidatorilor judiciari și rezolvă grava problema a eliberării de acte doveditoare foștilor lucrători în organizații falimentate. Nu mi se pare deloc firesc ca o paletă atât de largă de factori interesați să fie obligați să aștepte, iar situația nereglementată să treneze din cauza unui amendament propus de un parlamentar. Mi se pare o soluție degradantă să blochezi interesul public general astfel de șantaje politicianiste: „nu votați și asta, nu trece nimic”.

2. O problemă de politică arhivistică de stat

Spuneam mai sus că o astfel de propunere vizează, după opinia mea, politica generală a Statului în domeniul arhivelor. De când s-au inventat Arhivele Naționale, fiecare stat și-a definit o rațiune de a fi pentru aceste instituții, rațiune bazată pe tradiția administrativă, instituțională și legislativă proprie. Altfel spus, fiecare stat are un sistem propriu, adaptat realităților specifice. Desigur, există două modele generice, așa cum le-a identificat Kecskeméti Károly, fostul secretar general al Consiliului Internațional al Arhivelor: un model anglo-saxon, în care arhivele sunt în primul rând o instituție administrativă și abia apoi culturală, și modelul francez, unde arhivele sunt doar o instituție de cultură. In timp, aceste modele generice s-au nuanțat, astfel încât  aproape nu mai există cazuri de model pur: anglo-saxonii au și o componentă culturală, iar francezii au și ei o (palidă) componentă administrativă. Pe lângă această împărțire, mai există abordări și în privința politicii efective de achiziții (preluări de arhive): unele Arhive Naționale preiau doar documentele aparținând statului (cazul exemplar: SUA), altele consideră că este firesc să aduni o gamă largă de documente, pentru a reflecta atât activitatea guvernanților, cât și pe cea a guvernaților (model de excepție: Canada).

Ce model are România? Intuitiv, dacă știm puțin contextul istoric, ne putem da seama că Arhivele Naționale ale României au fost fondate pe model francez. Pe această bază, după 1950, sub influența arhivisticii sovietice (cu rădăcini mult mai nobile decât comunismul, fiind bazată pe practici germane și franceze), Arhivele capătă și o componentă administrativă. Asta face ca, în prezent, ANR să aibă o dublă vocație, administrativă și culturală, adică să aibă potențialul (sic!) de a folosi cele mai bune practici probate internațional de politică arhivistică.

Cele de mai sus, opuse realității amendamentului UDMR la propunerea de modificare a legii arhivelor, îmi ridică următoarele dileme:

— arhivele ecleziastice sunt doar o parte a arhivelor private (pentru că, orice s-ar spune, arhivele bisericești sunt, fundamental, entități private) existente în ANR. De ce sunt ele mai altfel față de alte arhive private? De ce să nu se facă retrocedarea tuturor acestor arhive private? Dar, dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu ar fi nefiresc ca cercetătorii să vadă doar o parte a istoriei (cea produsă de instituțiile care guvernează) și să nu aibă acces sau să aibă un acces controlat la arhivele„guvernaților”? (Desigur, proiectul de lege propune ca accesul să se facă în mod egal, dar vom reveni asupra acestui aspect mai jos). Logica după care ANR preia atât arhive publice, cât și private este tocmai aceea a colectării unei palete largi de puncte de vedere, care să asigure o reconstituire cât mai fidelă a trecutului. Dacă asta este o abordare comunistă, atunci și modelul de total
archives al canadienilor este la fel de comunist.

— a cercetat cineva în ce măsură modelul arhivistic maghiar (după care se inspiră, în limitele înțelegerii lor, inițiatorii amendamentului) este compatibil și adaptabil modelului arhivistic din România? Personal, consider că este o dezbatere care trebuie să aibă loc, însă, dacă tot e vorba de modele, aș prefera să iau modelele care spun ceva în lumea arhivisticii astăzi (englezesc, american, canadian sau australian) și nu modelul maghiar, care, fără răutate, nici nu există pe harta științei arhivistice internaționale (ca și modelul românesc, din păcate).

— de ce în Camera Deputaților, Comisia care se ocupă de politica arhivistică este exclusiv Comisia de Cultură? Oare au membrii comisiei competențe și pe partea de administrație publică? Înțeleg acești membrii implicațiile administrative ale unor decizii? 

— tot la nivel politic, de ce Ministerul Culturii înaintează constant proiecte de lege a arhivelor, în condițiile în care nu acest minister controlează (și înțelege) domeniul arhivistic? Bănuim că aceste proiecte sunt construite de persoane care cunosc modelul maghiar, deoarece textele proiectelor urmează în esență legea actuală (respinsă de profesioniști ca depășită), în schimb aduc tot felul de noutăți (descentralizare, arhive bisericești de interes public, instituții ale statului scutite de depunere la Arhivele Naționale etc.), multe luate după exemplul vecinilor de la vest. Lipsa de profesionalism și de cunoaștere a domeniului determină și situații amuzante, cum ar fi propunerea de descentralizare a Arhivelor românești, în condițiile în care colegii maghiari luptă acum pentru centralizare!

3. O problemă de buget național

Amendamentul legislativ indică faptul că retrocedarea s-ar face după ce Arhivele Naționale efectuează copii microfilmate ale registrelor, însă fără a indica sursa bugetară pentru această operațiune (în prezent, Arhivele Naționale nu au buget nici pentru microfilmarea planificată în mod curent). Aceaste formulare are două implicații, după mine. Pe de o parte, Arhivele Naționale sunt bugetate de Stat ca un depozit public de încredere al actelor; ele nu sunt finanțate ca un depozit de cópii, asemănător oricărei persoane particulare care colecționează izvoare istorice. Atât
profesional, cât și legal, instituția răspunde pentru autenticitatea și autoritatea actelor pe care le deține în custodie. Acest statut face ca doar în mod excepțional să se păstreze cópii, iar regula să fie păstrarea documentelor originale. (Acest statut superior al originalului face probabil și cultele religioase să nu accepte nici o altă variantă decât cea a retrocedării în natură a documentelor.) Pe de altă parte, există precedentul legii 474/2006, când condiționarea realizării unei activități de lipsa resurselor bugetare nu a fost posibilă. Ca urmare, este de așteptat ca necopierea arhivelor în decurs de un an (cum cere amendamentul) din cauza lipsei banilor să nu poate constitui o piedică în calea retrocedării. Altfel spus, din cauza previzibilei lipse de fonduri, arhivele vor fi retrocedate fără a se face microfilme după ele. Trebuie precizat si că deputații din Comisia de Cultură au refuzat expres includerea obligativității de acordare a unui buget pentru această acțiune în textul amendamentului!

Amendamentul propus mai prevede ca, în cazul în care episcopatele nu dețin condiții de păstrare sau dacă, în timp, aceste condiții se deteriorează, Arhivele naționale să păstreze documentele în custodie. Cu alte cuvinte, în momentul în care episcopiile nu doresc să investească bani în spații de păstrare, Statul să le păstreze documentele, gratuit; când au bani și condiții, Statul să le dea înapoi. Trecând peste faptul că propunerea vădește un clar dezinteres pentru starea de păstrare a acestor arhive, care ar fi afectate fără îndoială de aceste mișcări de du-te–vino, sunt evidente interese financiare private asupra bugetului Statului.

În altă ordine de idei, cultele religioase recunoscute din România, în prezent, după cunoștința noastră, nu sunt structuri complet private, ci sunt susținute și prin finanțare de către Stat. În felul acesta, Statul înțelege importanța libertății de credință și poate ar fi normal ca și instituțiile de cult să înțeleagă interesul mai larg, general, al  cercetării academice, față de dorința de a poseda fizic aceste materiale documentare.

În fine, o recentă propunere legislativă a Ministerului Culturii, despre care am fost informat de la niște cunoscuți din mass-media, arată clar și cum ar trebui să arate viitorul arhivistic al arhivelor religioase în viziunea acestei instituții (care, desigur, va patrona arhivele ecleziastice): documentele provenite de la culte și aflate la Arhivele Naționale se retrocedează episcopatelor; se organizează arhive ecleziastice; acestea sunt declarate ca fiind structuri private de interes public și vor solicita/primi bani de la stat pentru întreținerea arhivelor. Întrebarea mea, ca cetățean contribuabil, este: De ce ar fi nevoie de noi deținători de arhivă pe bani publici, în condițiile în care tot banii publici finanțează și în prezent păstrarea documentelor?

4. O problemă de acces.

În textul propus ca amendament al doilea alineat propus se indică, ca o concesie făcută reacției publice, că retrocedarea va impune accesul la fonduri conform prevederilor legale. Cum nu există prevederi legale pentru arhive istorice altele decât cele existente în Arhivele Naționale, ne aflăm în fața unei depline libertăți de interpretare. În măsura în care, de pildă, anumite parohii care dețin biserici monumente istorice, ca structuri private, au politici extrem de private și în ceea ce privește cui și cum acordă drept de acces și fotografiere/filmare, am tot dreptul să  bănuiesc că vor exisa asemenea politici și în privința arhivelor. Pentru ca nu stim la ce se refera textul amendamentului, la care lege: Legea arhivelor sau legislația privind libera dispoziție a unui bun privat, de catre proprietar?

În plus, chiar presupunând că s-ar intentiona respectarea acelorasi prevederi ca și pentru Arhivele Naționale (punerea egalității între această instituție și arhivele ecleziastice fiind, totuși, un gest prea îndrăzneț), acest lucru este practic imposibil: se stie că aceste acte sunt, în prezent, păstrate la Arhivele Naţionale pe servicii judeţene şi localităţi componente, după actuala împărţire teritorială — deci în proximitatea comunităților la care se referă documentele. Retrocedarea ar implica separarea pe culte şi distribuirea la episcopiile existente (ortodoxe, greco-catolice, romano-catolice, reformate, evanghelice etc.) centralizat, în câteva localități la nivel de provincii istorice, indiferent ce centrele de cercetare științifică și de interes comunitar. Așadar, accesul va fi din start mult mai puțin democratic și facil decât cel oferit în prezent de Arhivele Naționale, prin structurile sale teritoriale.

5. O problemă de proprietate

În spiritul radical și simplificator ce caracterizează discursul public în ultima perioadă, problema pare a se tranșa simplu: „au fost documentele lor, confiscate abuziv de statul român? Atunci, să le fie date înapoi”. Lucrurile însă sunt mai nuanțate.

Documentele care fac obiectul solicitării de retrocedare sunt de două categorii.

Acestea, în baza decretului 153/1950 au fost preluate de la biserici și predate către Oficiile de Stare Civilă. Justificarea acestui decret vizează interesul administrativ: până la 1864 în Vechiul Regat, respectiv până în 1895 în Ardeal nu a existat un control laic asupra persoanelor („starea civilă”); până în acel moment, singurele instituții care realizau o evidență cu un scop oarecum similar erau cele religioase. (Mai mult, pentru teritoriile care au aparținut Imperului habsburgic, conform dispozițiilor imperiale din timpul lui Iosif al II-lea, bisericile au primit sarcină publică, din partea Statului, să realizeze pentru stat această evidență a persoanelor – deci, sunt și documente de interes laic – este justificarea istorica pe care o au arhivistii slovaci, care pastreaza in arhivele lor nationale aceste registre.) Așadar, la 1950, prin preluarea acestor registre, anterioare datelor menționate, aparatul administrativ laic al statului asigura „abuziva” acțiune de evidență a stării civile. Ca urmare a acestei acțiuni, Oficiile de stare civilă au asimilat, în fondul arhivistic propriu, aceste documente, au operat mentiuni de stare civilă pe acestea, ceea ce anulează, din punct de vedere funcțional, rolul lor inițial și se transformă în documente operative ale Statului român. De unde, în baza legii, au fost preluate de Arhivele Naționale.

Așadar, aceste documente au o importanță practică, administrativă, mai importantă decât cea efectivă, de mărturie a activității bisericești. Chiar și astăzi se solicită dovezi certificate după înregistrări de moarte sau de naștere mergând și până la mijlocul secolului al XIX-lea. Retrocedarea acestor documente ar duce la transferul dreptului de certificare a unor acte publice unor persoane private, fapt neacceptat de dreptul românesc. Fie că ne place sau nu, actul întocmit de un funcționar public are o autoritate mai mare decât cel întocmit de o persoană privată, prin natura autorității publice cu care funcționarul este investit. Pe de altă parte, autoritatea unui act este direct legată de statutul originalului: valoarea unei copii după un original este superioară valorii unei copii după o copie.

Cealaltă categorie este formată din documentele preluate în baza decretului 472/1971 republicat, față de care există o serie întreagă de legende. În fapt, pe baza ideii unei „ordini absolute” a bunurilor culturale, se urmărea concentrarea în muzee a obiectelor de patrimoniu, în biblioteci a cărților de patrimoniu și în arhive a documentelor. Este vorba despre o expropriere? Tehnic, tind să cred că da, deși am reținerile mele privitoare la apariția unor documente rezultate din administrare laică în fonduri/colecții bisericești. Este însă această naționalizare/expropriere ceva abuziv, dictatorial? Aici cred că trebuie purtată o discuție. În primul rând, nu toate cultele aveau condiții corespunzătoare de păstrare. Desigur, au fost cazuri când condițiile de la biserici au fost mai bune decât au ajuns în timp cele de la Arhive, dar au fost mai numeroase cazurile inverse. În al doilea rând, din datele pe care le am, au fost vizate pentru preluare documentele cu valoare istorică, și nu cele necesare cultului. Nu au fost preluate cărți de cult și liste cu preoții din secolul al XVI-lea, ci, de pildă, documente de administrare economică a moșiilor, adică a satelor și comunelor pe care bisericile le posedau în calitate de stăpâni de pământ. Interesul pentru aceste documente excede în mod clar cultul respectiv. În unele cazuri, aceste documente preluate sunt singurele mărturii despre istoria unor comunități întregi, iar interesul general este evident. De altfel, în practica contenciosului arhivistic internațional, statele foste colonii își revendică documentele de la fosta metropolă tocmai în ideea că aceste documente au rezultat din administrarea teritoriilor coloniale. La fel ca fost și cazul României, care a solicitat documentele referitoare la administrarea Transilvaniei, dar care nu a primit însă nimic de la Arhivele maghiare. Există precedente internaționale legate de aceste arhive ecleziastice, și chiar românești, la momentul secularizării lui Cuza. Să reamintim doar că Biserica juca rolul de arhivă generală a statului medieval; nu cred că vreun stat este dispus să renunțe la toate izvoarele sale istorice pentru argumentul proprietății absolute. În plus, epoca modernă a început, printre altele, tocmai ca o luptă a interesului general, democratic, cu privilegiile medievale ale Stărilor, printre care se afla și biserica; ca stat laic, România ar trebui să își asume istoria, care este mult mai veche decât cea a regimului comunist…

Ca urmare, parerea mea este că s-a produs o naționalizare/expropriere pentru interes public, procedură prevăzută de orice constituție democratică de pe mapamond. Că forma de expropriere nu a fost justă și echitabilă, poate fi acceptat. Că acest interes
public nu a fost întotdeauna atins datorită modului defectuos de aplicare a politicii arhivistice, este o realitate, dar care nu trebuie să afecteze ansamblul: există un interes general legitim și care poate fi considerat mai amplu decât interesul particular.

Amendamentul propus declară, implicit, în art. 19 (1), că cele două acte legislative sus-menționate sunt abuzive: dacă preluările făcute în baza unei legi sunt abuzive, rezultă că legea este abuzivă și toate efectele decurgând din ea sunt abuzive. Acest fapt este aberant și ar submina practica administrativă și politica arhivistică legitimă din perioada de aplicare a decretului, 1971-1996,  în condițiile în care acesta era, în
majoritatea prevederilor sale, perfect aliniat politicilor arhivistice internaționale. O astfel de acțiune ar anula funcția normală a Arhivelor Naționale din România (ca, de altfel, din orice stat civilizat), aducând imense prejudicii memoriei istorice a Statului român și a cetățenilor săi.

Un exemplu care se poate invoca este cel al Academiei Române. Și această instituție a fost obligată să predea documentele către Arhivele Statului în baza aceleiași legislații din anii 1970 și, prin legea 189/2010, a impus ANR retrocedarea. Fără să vreau să mai pun în discuție regimul de acces de la ANR față de cel de la Academia Română (o perfectă ilustrare a ceea ce înseamnă responsabilitate publică (ANR) față de arbitrariu privat (Academia Română), aș vrea doar să remarc faptul că predarea s-a făcut unei instituții care are primordial funcție de cercetare și valorificare științifică, ceea ce schimbă radical, după părerea mea, datele problemei.

 *

 Aceste câteva probleme mă fac să resping, personal și ca profesionist, formei de lege votata ieri. Știu că unele arhive bisericești au arhivari destoinici și buni profesioniști. Dar nu ei sunt cei care iau decizii. Iar forma și modul în care se dorește luarea deciziilor referitoare la arhivele ecleziastice mă face să cred că nu este atât un interes pentru „nuda proprietate” și pentru „repararea nedreptăților istorice”, cât un interes cât se poate de restrâns-privat și financiar. Ceea ce poate fi rezonabil, pentru că suntem un stat democratic, dar nu mi se pare rezonabil când sunt afectate interese mai largi, generale și bugetul public.